Fenomenul Celibidache
    POZA:
 
 

Fenomenul Celibidache

Cu aceasta ocazie, renumitul pianist si dirijor Daniel Barenboim a organizat la Opera de Stat din Berlin un „Omagiu Celibidache“, manifestare dublata la Bucuresti de prima editie a Festivalului „Sergiu Celibidache 100“, unde mari personalitati ale lumii muzicale romanesti si internationale vor incerca sa readuca in atentia publicului personalitatea marelui dirijor roman.

Un roman pentru a dirija lumea
Partea inca necunoscuta a maestrului Sergiu Celibidache se va revela odata cu aparitia pe piata a unui exceptional volum Sergiu Celibidache – Amintiri, din care cititorii vor putea afla informatii inedite despre perioada romaneasca a marelui dirijor.
Desi revendicat deseori de comunitatea romilor (s-a creat un scandal generat de declaratiile dirijorului si violonistului Madalin Voicu), in realitate originile etnice ale lui Sergiu Celibidache se regasesc in comunitatea greaca din Cahul, un anume Aristid Cilibidake fiind, pe la 1867, presedinte al Consiliului general al judetului Cahul si unul dintre prietenii politici ai lui P.P. Carp.
Itinerarul familiei Celibidache porneste, asadar, din stravechiul arhipeleag grecesc, ajungand apoi in Cahul, Iasi, Roman si Bucuresti. Tatal dirijorului, Demostene Celibidache, era locotenent-colonel de cavalerie si prefect liberal de Iasi. Din prima sa casatorie cu o anume domnisoara Varduca a rezultat o fata, Maria, iar din casatoria cu Maria Brateanu, alti cinci copii: Sergiu Mihai, faimosul dirijor, Neculai Radu, inginer electromecanic, Magdalena, Tania, sotia diplomatului Petre Maxim, si Sonia, casatorita cu colonelul galatean Gheorghe Macovei.

„Copilaria mea a insemnat Iasiul“
Cu toate ca s-a nascut in Roman, pentru tanarul Celibidache copilaria si adolescenta au insemnat intotdeauna universul Iasilor: „Mi-aduc aminte ca erau chermeze – un soi de sarbatori organizate la Gradina Publica din Iasi – care incepeau pe la 9  seara. Astazi nu mai exista asa ceva... Pe-atunci insa era o adevarata nebunie, ne doream cu totii sa mergem, dar n-aveam bani sa intram si saream gardul...
Erau acolo un soi de calusei, iar undeva sus, cat sa nu fie zariti de-afara, erau vreo patru sau cinci baieti care invarteau caluseii si noi asteptam sa oboseasca ei, ca nu puteau sa invarta la nesfarsit, ca sa le luam locul, deoarece zece invarteli insemnau ca puteai sa te dai o data in calusei.
In toata gasca mea de prieteni nu aveam unul sa aiba bani. Abia de strangeam doi lei. Pe-atunci exista in Iasi o crasma numita «La Croitorul», care era situata in fata Gradinii Copou, in partea stanga, unde se termina terenul 7 Rosiori. Mergeam cu toata gasca mea de prieteni la crasma asta, fiindca acolo, daca luai o bere, aveai dreptul sa mananci cate muraturi doreai. Si-atunci unul dintre noi cumpara o bere, iar ceilalti zece mancam toate muraturile. Dintr-un ditamai borcanul cu muraturi nu mai ramaneau nici frunzele macar. Asa a fost copilaria mea”.

„Am avut toata viata o nespusa sete de muzica!“
Tot atunci au inceput si primii pasi in lumea muzicii: „Cat am fost mic, n-am auzit niciodata muzica. Poate ca a fost insa bine sa fie asa, fiindca sunt foarte multe teorii care sustin ca, daca un copil asculta de mic foarte multa muzica buna, cand ajunge pe la 20-30 de ani deja nu mai este interesat de ea. Eu n-am auzit si poate din cauza asta am avut toata viata o nespusa sete de muzica. Tin minte ca eram copil, aveam sase sau sapte ani si detineam un pian in casa. Cantam la el ore intregi, desi nu stiam sa cant nicio bucata care exista. Inventam totul. M-a dus odata tata la un concert, venise un pianist celebru, Leo Sirota, era polonez. Omul acela mi-a facut o impresie extraordinara. A cantat o Poloneza de Chopin de m-a lasat uimit si tin minte cand am ajuns acasa, am asteptat sa se culce toata lumea, m-a pus mama in pat si, dupa ce a stins lumina, am coborat din pat, m-am urcat in pod, unde aveam un soi de pianina, si-am dat acolo primul meu concert. Pe intuneric.
M-am asezat la pianina si-am inceput sa cant, dar total aiurea:  apasam si eu clapele cum vazusem la Leo Sirota, apoi terminam si iar o luam de la capat. La final ma ridicam si faceam cativa pasi, facand o plecaciune in fata publicului meu imaginar. Toate acestea durau ore intregi, in pod, pe-un intuneric total“, marturisea Sergiu Celibidache.
Cu toate acestea, drumul spre lumea muzicii a fost descoperit din intamplare: „Am ales muzica din cauza unei tragedii. Iubeam fotbalul si jucam destul de bine. Toata ziua nu faceam altceva in afara de fotbal. Pentru mine nu era durere mai mare, nici macar in amor, decat sa joci fotbal cu o echipa fara valoare si sa pierzi. Sau invers, nu era satisfactie mai serioasa decat sa castigi o partida de fotbal.
Totul s-a terminat cand am plecat in turneu cu echipa, la Chisinau. Acolo am avut un accident pe teren si medicii au fost nevoiti sa ma opereze la meniscul drept. Apoi am aflat de la doctori ca-i mai bine sa ma retrag din activitatile sportive. Astfel a trebuit sa ma fac muzician in loc sa devin fotbalist“.
„N-o sa pot multumi niciodata asa cum trebuie tatalui meu fiindca m-a lasat mereu sa fac ce-am vrut. Eu eram un elev foarte bun la scoala, dar tatal meu era un tip foarte ambitios. Fusese ofiter, apoi a intrat in politica si, vazand el ca sunt atat de bun la invatatura, imediat si-a facut niste planuri. Ma vedea ministru sau chiar presedintele tarii... Ii intrase ideea aceasta in cap si, sfatuindu-se cu mama, a decis sa-mi ofere o educatie demna de un viitor presedinte al tarii. Mi-au pus, asadar, profesoara de franceza si au ales o rusoiaca pentru a-mi fi profesoara de balet.
Apoi, fiind premiant pe scoala, fiind primul la bacalaureat, am avut ocazia sa intru primul la Universitatea Politehnica din Bucuresti. Dar, dupa doi ani de Politehnica, m-am intors la Iasi si i-am spus tatalui meu ca nu-mi place deloc ce fac. A ramas uimit si-a spus doar atat: «Nu-ti place ce faci? Afara din casa mea!».
A avut totusi taria de caracter sa nu se lase influentat de nimeni. Stia ca, daca mama afla, va incerca sa ne impace si din cauza asta nici n-a lasat-o sa intre in camera cat timp am discutat noi.
In ziua aceea imi cumparasem o cravata pentru care stransesem bani timp de sase luni de zile. Nici macar cravata n-a vrut sa mi-o dea...
Am plecat din Iasi fara un ban in buzunar. Cand am ajuns in gara, n-aveam nici macar cu ce sa-mi cumpar bilet, asa ca drumul pana la Bucuresti l-am facut ferindu-ma toata noaptea sa nu ma prinda controlorii, fara un ban in buzunar, fara niciun bagaj, doar cu hainele de pe mine“, marturisea mai tarziu Sergiu Celibidache.
Dar nici capitala tarii nu l-a primit de la inceput cu bratele deschise: „La Bucuresti aveam niste rude, insa taica-meu le sunase imediat, spunandu-le sa nu ma ajute cu nimic. Voia sa ratez, ca sa ma pot intoarce acasa. Asa ca toata ziua am stat pe strazi. Se facuse ora 1, imi era foame, dar neavand niciun ban pentru ceva de mancare m-am dus in Cismigiu si-am inceput sa beau apa. La ora patru
dupa-amiaza, cand iarasi m-a apucat foamea, iar am baut apa. M-am tot plimbat prin Cismigiu si pe strazi, nu stiam pe nimeni, nu cunosteam pe nimeni in Bucuresti, eram disperat, dar refuzam cu incapatanare sa ma intorc la Iasi.
Cand a venit noaptea, m-am dus in Cismigiu si, fiind atat de obosit, am adormit pe-o banca“.
A doua zi de dimineata, neavand ce sa faca, Celibidache si-a  reluat plimbarile pe strazile Bucurestiului. Si, mergand asa, a ajuns sa vada pe-un stalp un afis: „Scoala de Dans Floria Capsali cauta pianist”. De aici si pana la momentul cand s-a aflat in fata doamnei Capsali nu a mai fost decat un pas. „Am notat adresa scrisa acolo si m-am dus. Eram nebarbierit, murdar, ma gandeam ca atunci cand m-o vedea Floria Capsali nici macar n-o sa vrea sa ma primeasca.
Cand am intrat am vazut imediat pe fata ei ca era scarbita, aratam ca un golan de pe strada. M-a intrebat ea ce stiu sa cant si i-am raspuns pe loc: «Tot!». S-a mirat: «Nu exista pianist pe lume care sa stie sa cante tot!». I-am zis: «Eu stiu!». Asta fiindca mi-am dat seama pe loc ca singura mea sansa era s-o mint.
M-a pus sa cant atunci un vals de Chopin. Habar n-aveam niciun vals de Chopin, insa aveam ceva idee de cum ar fi trebuit sa sune. Si-am tras atunci un «Vals de Chopin». Floria Capsali a ramas uimita de cat de frumos am cantat valsul acela care nu exista decat in mintea mea. Si uite-asa m-a angajat de-a doua zi, cu vreo 3.000 de lei pe luna, ceea ce reprezenta leafa unui ofiter“ (...).

de Fabian Anton - 4606 afisari
 
         
 
4.0 - 2 voturi