Nastrusnica ideea lui Geo Saizescu de a topi intr-o singura povestire filmata cateva nuvele ale (nedrept uitatului, azi) Gib Mihaescu, al caror numitor comun este hatisul de „incurcaturi comico-dramatice generate de eternul zeu Amor si de cumplita Gelozie“!

O povestire care, bineinteles, sta la baza unei posibile pelicule „brevet Geo Saizescu”. Actiunea petrecandu-se „intr-un mic orasel de provincie, cu o populatie prospera, in care barbatii isi vad de afaceri si aventuri amoroase, iar nevestele lor, suferind de plictiseala bovarista a vietii, incearca si ele sa alunge monotonia traiului de zi cu zi, barfind si visand la povesti de iubire ca in romane”.
Care sa fie acest oras-minune? Unii spun ca ar fi chiar Dragasanii natali ai lui Gib, dar pun pariu ca lucrurile se potrivesc si pentru alte (foste) targuri patriarhale. Astfel, in scenariul construit cu rafinament si cu mana sigura ii vom intalni, brat la brat, pe Calomfir (din Visul), pe Naicu (din Vedenia), pe Glogovan (din Intamplarea), dar mai ales pe Manaru (din La Grandiflora). La care se adauga si feminele siluete ale Nataliei, Ricai, Frosicai, Elizei si Moraritei, ele insele baleind dureros si dulce intre vis si realitate. Pana la urma ai impresia ca toate aceste personaje sunt atinse grav de o boala ciudata: fandaxia, cum i-ar fi spus eternul si fascinantul Nenea Iancu. Ele confunda, cu sau fara voie, realitatea cu imaginatia. Ajungand pana la urma sa se lase subjugate de acest imaginar care ii apasa si ii striveste. Aici avem o mai veche cheie de lectura a prozei lui Gib Mihaescu – sfasierea dureroasa intre „existenta reala si imaginara” despre care vorbea inca pe la sfarsitul anilor ‘60, intr-un eseu absolut memorabil, Nicolae Manolescu.
Cu buna stiinta, scenaristul Geo Saizescu a dat coerenta si substanta constructiei/provocarii pe care i-o propune regizorului Geo Saizescu, adunandu-si posibilele personaje intr-un anume spatiu: carciuma Grandiflora. Iar aceasta Grandiflora este ea insasi, dupa cum sugestiv remarca si criticul Calin Caliman, „o lume” si „un personaj”, fiind „locul de intalnire a personajelor angrenate in alte si in alte «amoruri provinciale»”. Ii va tine isonul acesteia „gura targului”, adica un fel de opinie publica, monitorizand si mai ales alienand sensul real al existentelor care ii cad sub catatura ghilotinei sale logoreice. In acest fel, dupa cum mai sugereaza Irina Budeanu, „micutul orasel de provincie erupe asemenea unui vulcan, iar flacarile amorului sunt de nestins”. Iar talcurile mestesugit ascunse ale acestei lumi sunt surprinse cu stiuta-i sagacitate grafica de nemuritorul Constantin Piliuta, dand astfel un veritabil reper oricarei constructii de imagine. Deocamdata, La Grandiflora lui Geo Saizescu e doar un proiect. Captivant, abitios, promitator. Mai lipseste un amanunt, un anume CEVA pentru ca aceasta „CineFantezie Satirica” sa devina realitate. Vorba aia, „prietenii stiu (de/cu) ce…”. l

(*) Geo Saizescu, „La Grandiflor amoruri provinciale” CineFantezieSatirica dupa Gib Mihaescu, Editura Pacala, Bucuresti 2012