Nu mi-am facut niciodata planuri. Nu am stiut niciodata cum va arata ziua de miine. Dar, in principiu, am stiut de mic copil ca voi face o scoala cu profil creativ. Dupa ce am intrat la facultate, a inceput „morisca“. O mie de usi, o mie de vieti, milioane de intrebari si mirari. Iubiri, dezamagiri, bucurii, umeri ridicati a „nu stiu“. Sint multe lucruri pe care nu le-am facut. Sint multe pe care nici macar nu le-am incercat... Cred ca nu mi-au trebuit. Ma uit in oglinda si imi intorc zimbetul. Scriam mai demult ca traim pe apucate si ne risipim. Am hotarit sa nu mai fac asta! Sa nu mai alerg. Sa nu mai astept. Daca a fost nevoie, mi-am dat ceasul inainte cu un minut. Am luat de mina tot ce mi-a fost drag si am adus linga mine. Mi-am croit o lume in care sa ma simt bine si linistita. Liniste. Asta am vrut sa am si sa dau. Am timp. Sint fericita si respir. Nu e noroc, e o alegere. Pentru ca... in rest, ce facem? Alergam. Ne grabim. Nu avem timp. Ceasuri, telefoane, taxiuri, mailuri; mintea, corpul si sufletul in locuri diferite. Alergam si ne enervam ca nu le cuprindem pe toate. Zilele – cifre in calendar. Noptile – somn pe furate, cu ziua de miine planificata in vise alb-negru. Caracatite avide sa apuce totul si indignate ca scapa tot... Ne lipim ca ventuzele de idei marete: job, bani, vacanta planificata din timp. Ne miram ca au trecut. Ceai, cafea, imbratisari, pe repede inainte. Propozitii in loc de povesti. Mincare in loc de cina. Ginduri intrerupte de stirile care vin din televizor. Alergam, robotei incadrati perfect in sistem. Cum? A mai trecut un an? Ce e aia „un an“? A, e chestia aia impartita in trimestre, de rate, impozite, contracte. Locuinte, in loc de case. SMS-uri din trafic. Pirtieeee: ne grabim! Stop! Vreau timp, vreau sa privesc in ochi, vreau sa spun, nu sa las de inteles; vreau luminari parfumate si mere verzi; vreau sa vad, nu sa fac poze; vreau sa simt, nu sa banuiesc; vreau intimplarea, nu comunicatul de presa. Vreau sa traiesc totul cu narile dilatate. Ma bucur, ma intristez, ma entuziasmez, ma plictisesc cu toata fibra. Vreau sa respir! Vreau ce stiu ca pot sa am. Vreau sa stii ca poti avea. Unii ar putea sa spuna: „Ce sens are sa mai ies din casa, cind am in fiecare secunda cite un spectacol pe fiecare dintre butoanele telecomenzii?“. Nu cadeti in capcana asta! Atita timp cit viata noastra devine: trezit, serviciu, cina tirzie, somn, inseamna ca am ajuns noi insine un buton pe telecomanda cuiva… Zile si nopti pline va doresc! Asta pentru ca stiu ca mai exista oameni frumosi, intimplari pe linga care nu trebuie sa trecem, cite ceva pentru partea aia de poveste pe care prea am inghesuit-o intr-un colt al sufletului si uitam de ea...