Da un "like" copilariei in alb-negru!
    POZA:
 
 

Da un "like" copilariei in alb-negru!

Mi-a fost foarte greu sa aleg subiectul de-spre care sa vorbesc in acest material. Mi-am dorit sa fie special, unic. Am avut citeva zile la dispozitie pentru alegerea temei si, in fiecare dimineata cind ma trezeam, imi spuneam: gata, asta e, am gasit! Dupa aceea incepeam sa-mi formulez ideile in minte si nu se lega mare lucru. Stau acum si ma intreb: oare de ce trec eu printr-o perioada lipsita de inspiratie? Este ade­va­rat ca fetita mea imi absoarbe aproape toata energia, insa nu cred ca acesta este motivul. Iata-ma, cum spuneam, dupa zile de framintari, cu citeva ore inaintea expirarii termenului de predare a povestii. Sint tare fericita, stiu despre ce sa scriu! Nu este o tema deloc speciala, nicidecum unica. Si ce daca? Despre ea simt ca vreau sa vorbesc si eu, chiar acum. Ma intorc in timp cu citiva ani – nu foarte multi, „doar“ vreo 20 si ceva –, in casa bunicilor mei, unde mi-am petrecut o mare parte din copilarie si de care ma leaga amintirile cele mai frumoase. Aleg o zi oarecare, sa spunem cea in care bunicul meu se uita, cu volumul la maximum (nu pentru a trai din plin atmosfera, ci pentru ca nu auzea foarte bine), la un meci de fotbal, eventual al Stelei. Nu vreau sa vorbesc despre calitatea si atmosfera fotbalului de atunci. Ar fi nedrept; sint femeie, atunci eram doar un copil, deci nu ma pricep. Vorbesc doar despre un moment dintr-o zi oarecare de duminica, in care linistea din casa era intrerupta, din cind in cind, de comentariul unui meci pe un ecran alb-negru. Eu si Sorina, sora mea (ceilalti frati erau prea mici), asteptam cu nerabdare ca prietenele noastre de pe strada, Jeni, Daniela si Laura, sa ne cheme la joaca. Ce vom face? Vom croi rochite pentru papusi. Doar atit? Nu vom vorbi despre colegele din clasele mai mari, despre ce ghiozdan Louis Vuitton avea X sau despre penarul cu cristale Swarovski al lui Y? Dar despre tinuta minunata si sexy, frumos apretata a lui Z? Din pacate, nu pot vorbi despre ele. Pe vremea aia, totul era banal si impus, inclusiv bentita de pe cap si unghiile taiate. Plictisitor. Cu ce era mai interesant mirosul de fila veche, pe care-l simteam in timp ce citeam Morometii lui Marin Preda, fata de imaginea HD a unui e-reader de pe care citesti Fetele bune ajung in rai, fetele rele ajung unde vor? Nu vreau sa par nostalgica dupa vremurile comuniste. Saracia si greutatile atirnau greu pe umerii parintilor. Noi insa priveam lumea altfel, prin ochi de copii lipsiti de griji. Va dori copilul meu, peste un an-doi, sa se joace elastic, lapte gros, flori, fete si baieti? De fapt, din aceasta intrebare s-a nascut ideea povestii mele: cum va arata viitorul copiilor, intr-o lume in care deja joaca, invatatura, urarile de „la multi ani“, chiar si acatistele au devenit virtuale?...
P.S. Am amintit mai devreme de prietenele mele de la bunici. Oare ce-or mai face, pe unde or mai fi? Sa dau o „cautare“ pe Facebook si sa aflu?
de Carmen Trandafir - 2180 afisari
 
         
 
4.5 - 4 voturi