Cosmina Stratan, cu talent despre sensibilitate si taria de caracter
    POZA:
   
 

Cosmina Stratan, cu talent despre sensibilitate si taria de caracter

Nu spune nu categoric la nimic atunci cand e vorba de viitorul ei. Asa este Cosmina Stratan, o tanara ingenua care ia decizii cu hotararea unui pumnal extrem de ascutit.

Viata ei a luat o intorsatura surprinzatoare cand si-a dat demisia de la Antena 1 pentru un scaun la banca din sala de curs de la Universitatea Nationala de Arta Teatrala și Cinematografica „Ion Luca Caragiale” (UNATC). A ajuns apoi pe scena si in foarte scurt timp chipul ei a fost luminat de blitzurile fotografilor de la Festivalul de Film de la Cannes. O tara intreaga s-a bucurat pentru succesul ei la acest festival, castigand marele premiu pentru interpretare, cu rolul Voichita din filmul „Dupa dealuri“, regizat de Cristian Mungiu. Eu m-am bucurat sa o revad la un suc, ca pe vremuri, intr-un pub de pe Strada Dianei, nr. 4. Nimic nu o poate schimba pe Cosmina, nici faima, nici esec…

De cand a incoltit dorinta de a face actorie?
A venit foarte ciudat si brusc peste mine. Stiu ca aveam o sedinta cu Vlad Pietrenu si imi vorbea foarte mult de meseria de reporter, ca trebuie sa fiu mandra ca sunt reporter si eu tocmai trecusem de la stiri la emisiunea “Reporter special”, care a fost ultima mea manifestare jurnalistica. Era momentul cand ma simteam mai bine, reuseam sa scriu despre ce voiam eu, erau niste conditii mult mai prielnice pentru un jurnalist, dar lipsea pasiunea despre care vorbea Vlad. Am fost foarte geloasa, intr-un fel. Mi-am dorit si eu un lucru la care sa ma gandesc zi si noapte. Care sa ma motiveze, formeze, dezvolte. Mergeam la teatru destul de des si lucrurile acestea s-au suprapus. Am zis sa incerc la actorie.

Ai avut ocazia sa dai la actorie chiar inainte sa vii la Jurnalism…
Da. Eram la Iasi, faceam niste cursuri de dictie, si un actor de la Iasi, Emil Coseru, cu care lucram, m-a intrebat daca vreau sa dau la Actorie. Si am zis ca nu, eram convinsa. Nu ma vedeam atunci in ipostaza asta. Mai bine ca s-a intamplat mai tarziu.

Cand mergeai atunci la teatru, te uitai cu mare atentie la ceea ce se intampla pe scena…
Ma interesa ce trebuie sa faca actorii pe scena, mai mult… Ma atragea actiunea asta de transformare a unui om in alt om.

Este actoria ceea ce ti-ai dorit tu sa faci de acum inainte?
Deocamdata, da. Nu pot sa spun ce se va intampla peste 20 de ani. Actoria este lucrul care ma provoaca cel mai tare si locul unde pot sa ma exprim cel mai bine, sa ma dezvolt.

Care a fost cea mai emotionanta intalnire de cand ai intrat in lumea actorilor?
Cred ca cea mai emotionanta a fost la castingul de la „Dupa dealuri“. Nu stiam ca merg la filmul lui Cristian Mungiu si atunci cand am ajuns mi s-au schimbat toate coordonatele. Bine, poate ca a fost si un avantaj faptul ca nu stiam, pentru ca nu am avut emotii asa de mari. Stiam ca merg la un casting…Mai mersesem si la altele inainte, pe care nu le luasem. Am inceput cu ele chiar din anul I de facultate. Am aflat ca e filmul lui Cristian dupa ce am dat proba.

La ce filme mai fusesei pentru castinguri?
Nici nu mai stiu, cred ca la toate filmele care s-au facut atunci. Am fost la „Undeva in Palilula“, „Domnisoara Christina“, castinguri de reclama.   

“Lucrurile functioneaza mai bine cand se leaga o relatie mai puternica”

Ce-au spus colegii, profesorii?
Eu nu prea vorbesc despre proiectele mele inainte sa se termine, pentru ca influenteaza felul in care se desfasoara actiunea. Am spus doar ca ma duc la filmari la Cristian Mungiu, nu le-am zis si pentru ce. Mi-au urat succes, m-au inteles. Am lipsit foarte mult de la scoala, vreo doua luni. Mi-am dat examenele dupa aceea. Am luat sase, dar eram fericita.

Si un premiul la Cannes…
Acesta a venit mai tarziu.
Sunt gastile din film un mit? Ce poti sa ne spui despre ele?
Nu stiu sa zic daca e vorba despre asta. Cred foarte mult in chimia care se stabileste intre un actor si regizor si atunci privesc castingul ca pe o etapa in ambele directii: si regizorul isi alege actorii, dar si actorul este pus fata-n fata cu regizorul si atunci trebuie sa raspunda la intrebarea: poate sa lucreze cu regizorul respectiv? Si atunci, daca exista o chimie intre o anumita echipa si un regizor, nu inteleg de ce nu ar relua colaborarea in aceeasi formula si la alt film. Nu ma gandesc ca la o gasca sau mediu in care nu se poate intra. Pentru ca eu singura am mers la atatea castinguri. Bine, nu le-am luat pe toate, dar nu cred neaparat in gasti. Cu siguranta, sunt prietenii. Dar lucrurile functioneaza mai bine in momentul in care se leaga o relatie mai puternica.

Are Cosmina Stratan trac?
Da. Am emotii: la spectacol, la filmari. Incerc cumva sa mi le controlez pentru ca, atunci cand emotiile te acapareaza, este greu sa te mai mobilizezi, trebuie sa faci un mic efort. Dar, in mare masura, cred ca ajuta foarte tare emotiile. Asta daca nu sunt la un nivel deranjant, sa te abata si sa te deconcentreze, altfel sunt folositoare. Si pe scena, si in afara ei.

Au fost momente cand acestea au scapat de sub control?
Da, la „Dupa dealuri“. Desi Cristian a facut sa para totul usor. Erau niste conditii grele de filmare, dar eu nu le-am simtit. N-am simtit frigul, n-am simtit oboseala, niciuna din toate acestea. Eram si foarte organizati si imi doream si foarte mult sa spun povestea asta. Am incercat sa ne echipam bine impotriva frigului. Am avut multe pulovere pe sub costumatia Voichitei. Si de-ale ei, si de-ale mele. Pantaloni cat incape. Am filmat multe exterioare. O mare parte din actiune se petrece afara. Iar cand filmam interior, fiind decoruri si o biserica construite special pentru film, nu erau cladiri cu ziduri groase. Eu apaream in fiecare scena, pentru ca asa era construita povestea si atunci nu treceam nimic cu vederea. Chiar daca trebuia sa filmez un drum de la chilie la biserica, incercam sa ma concentrez cat mai tare si sa iasa cat mai bine. Si la un moment dat am avut o scena in care nu reuseam sa ajung la nivelul potrivit. Se adunasera atatea lucruri incat simteam ca nimic din ceea ce faceam nu functioneaza. Imi aduc aminte ca, de fiecare data cand oprea, Cristian Mungiu spunea ca este ori o problema la sunet, ori la camera, dar stiam destul de bine ca este vorba despre mine. A stiut cum sa ma motiveze de fiecare data.

Despre ce scena era vorba.
Era scena in care eram in chilie cu parintele si maica stareta si trebuia sa-i spun sa-i citeasca slujbele, molitfele prietenei mele Alina, pentru ca deja ma sfatuisem cu maica stareta in prealabil ca asta ar fi o solutie buna ca sa ramanem acolo si ca Alina sa se simta mai bine. Nu aveam o treaba foarte complicata de facut…

Dar nu erai convingatoare…
Nu stiu daca nu eram convingatoare, dar ceva nu functiona. N-am inteles… Probabil ca eram obosita. Mi-a iesit insa dupa cateva ore.

Cum ti s-a schimbat viziunea asupra actorilor, de cand esti printre ei? Inainte faceai parte din breasla jurnalistilor.
Pana atunci nu stiam exact ce inseamna asta. Poate acestea au fost si motivele pentru care am dat la Actorie. Ceva m-a sedus din atmosfera scenei. Mi-am dat seama ca in spatele acestei profesii este foarte multa munca si disciplina. Trebuie sa constientizezi tot timpul ca este o meserie care se ia de la zero, cu fiecare personaj. Acumulezi experienta si asta te ajuta, dar de fiecare data o iei de la capat. Lucrul asta nu se vede prea bine daca nu esti in domeniu.

„E greu sa construiesti peste minciuni si ascunzisuri“

Cum te-a format ca personalitate meseria de jurnalist?
Jurnalismul m-a ajutat sa cunosc foarte multa lume, personaje de la care m-am inspirat si care ma inspira si acum. Am fost martor la foarte multe evenimente pe care nu le-as fi vazut altfel daca nu eram jurnalist si nu as fi fost in mijlocul lor. Probabil ca m-a si rodat ca experienta de lucru si ca rezistenta in conditii extreme, rezistenta psihica. Jurnalismul m-a maturizat. Imediat dupa liceu am inceput sa lucrez. Cei patru-cinci ani in domeniu m-au facut sa relationez mai usor cu oamenii, sa-i abordez mai usor, sa imi formulez un discurs care sa functioneze cu oameni din mai multe categorii sociale. Asta se invata la jurnalism: sa te adaptezi la omul cu care stai de vorba, indiferent din ce clasa sociala face parte. Asta m-a ajutat pe mine ca om, nu neaparat ca actrita.

Cum te-a modelat actoria?
Se spune ca la actorie trebuie sa fii ca o coala alba. Sa pui cate ceva cu fiecare rol, dupa care iar sa stergi tot si sa o iei de la capat. Tu, ca si caracter, ramai unul singur. Treci prin mai multe personaje, dar personalitatea ta este intacta. Trebuie sa ai un caracter foarte puternic si onest. Pentru ca altfel e greu sa construiesti peste minciuni si ascunzisuri.  

Erai o persoana sensibila… Jurnalismul ti-a intarit caracterul?
Sunt in continuare. Cred ca au loc una langa alta: si sensibilitatea, si taria de caracter. Jurnalismul te mai caleste. Eu cred ca am facut alegerea potrivita cand am decis sa nu dau la teatru mai devreme. Daca ma apucam la 20 de ani, nu cred ca ar fi aratat la fel cariera mea. Cred ca este o meserie pe care o faci fie cand esti foarte tanar, crud, fie cand ai acumulat deja experienta si stii in ce te bagi.

Ai jucat rol de lesbiana in „Ramai cu mine“… Ce ecouri asteptai?
M-as fi asteptat la o avalansa mai puternica fata de acest rol… Dar nu… Eu nu ma sperii de faptul ca as putea fi asociata cu personajul pe care-l joc. Daca se intampla asta, nu e problema mea, ci a celor care fac asta. Pentru mine e totul foarte clar: incep un personaj, il construiesc, dupa care ma despart de el.  Ne-am distrat foarte mult la filmarile de la „Ramai cu mine“. Si eu, si Antonia radeam foarte tare dupa ce se dadea stop. Era o situatie neobisnuita pentru amandoua.

de Anca Lapusneanu - 9493 afisari
 
         
 
4.0 - 2 voturi