Succesul pe care-l au regizorii romani din noul val a reprezentat una dintre cele mai uimitoare evolutii in cinematografia mondiala. Insa culisele cinematografiei noastre sunt pline de umbre si fantome…

Revista VIP i-a reunit pe trei dintre cei mai importanti si mai influenti regizori ai momentului - Cristi Puiu, Radu Mihaileanu si Calin Peter Netzer -, pentru a apara drepturile cineastilor din Romania. Discutiile purtate cu ei au scos la lumina culisele unei cinematografii ce a prins contur pe plan mondial, dar ale carei radacini, aflate in tara, sunt extrem de fragile si de incerte.

Poate cel mai bun mediu de promovare culturala a Romaniei, filmul romanesc, nu are granite. Succesul lui a devenit o carte de vizita ce poarta cu mandrie numele Romaniei pe plan international. Pusi parca in fata unei dileme - banii sau gloria -, cineastii romani se intorc in tara cu numeroase premii. Totusi, mocirla din lumea cinematografiei noastre nu se combate cu diplome…

Anul 2013 a inceput in forta. Pozitia copilului, in regia lui Calin Peter Netzer, a castigat „Ursul de Aur“ la Festivalul de Film de la Berlin. Ulterior a cucerit astfel si inimile romanilor… Distribuit in tara, filmul avea in luna martie, la cateva saptamani de la premiera, un numar record de spectatori in cinematografele din tara, in primul weekend de la lansare: 19.729 de oameni vizionasera pelicula premiata la Berlin. Netzer a gasit si reteta succesului financiar, filmul Pozitia copilului stabilind recordul la vanzarea de bilete in ultimii zece ani. Intrebat de VIP ce a adus nou acesta astfel incat a iesit din tipare, regizorul a explicat: „Publicul a reusit sa descopere in Pozitia copilului un alt tip de film romanesc. Subiectul peliculei este unul in care spectatorii s-au regasit, iar faptul ca multi dintre ei au empatizat cu personajele sau cu situatiile din film a insemnat un numar record de bilete vandute. In plus, publicul poate descoperi o abordare stilistica diferita, Pozitia copilului iesind din tiparele de «drama de bucatarie». Ma bucur mult cand oamenii vin la cinema sa vada astfel de filme. Este inca o dovada ca romanii au nevoie de povesti bine spuse“.

In acest context, cu toate ca Romania nu are o industrie a cinematografiei, regizorii reusesc sa castige, usor si sigur, respectul lumii intregi, este concluzia la care a ajuns regizorul roman castigator al „Ursului de Aur“. „Filmul romanesc a devenit unul dintre principalele branduri de tara. Romanii au reusit sa cucereasca cinematografia mondiala cu un alt tip de poveste, cu o viziune fresh si cu o noua abordare, ceea ce a dus la nasterea fenomenului, numit de critica internationala «noul val». Fiecare succes al filmului romanesc nu a facut altceva decat sa ne stimuleze pe noi ca regizori, iar concurenta care s-a creat intre cineasti a fost benefica si binevenita pentru industria cinematografica din Romania“, spune Netzer.

Povestea filmului romanesc, inceputa in 2005 la Cannes, cu Moartea domnului Lazarescu
Semnele unui destin deosebit pentru filmul romanesc au aparut mult mai devreme. In anul 2005, la Festivalul de Film de la Cannes, premiul Un Certain Regard era castigat de romanul Cristi Puiu pentru filmul Moartea domnului Lazarescu. A fost momentul in care Europa si-a indreptat atentia asupra filmului romanesc...

Vorbind despre originalitatea in arta, Puiu este de parere ca lucrurile se amesteca foarte tare. „Nu este doar o problema romaneasca. Tine de capacitatea fiecaruia de a judeca scenariul. In momentul in care un autor vine cu un scenariu nou, si aici e o lunga discutie, care are o viziune noua asupra cinemaului, membrii comisiei trebuie sa fie extrem de competenti, astfel incat sa fie capabili sa identifice noutatea si sa-l sprijine pe cineastul revolutionar. Dar sansele tind spre zero in acest caz. Doar un accident fericit poate sa scoata un tanar cineast din capcana sistemului. Acum, pentru cineastii care «s-au instalat» in ceea ce se numeste noul val al cinematografiei, lucrurile nu stau atat de bine, de fapt. Aici, in Romania, interesul puterii structurilor guvernului este minim in sustinerea oamenilor competenti“, este semnalul de alarma tras de Cristi Puiu, care considera ca in Romania filmul este compromis.

Performanta cinematografica dupa ’89, fara retea de distributie
Pe principiul „afara-i vopsit gardul, inauntru leopardul“, Romania ramane un subiect controversat atunci cand vine vorba despre industrie in cinema, intrucat, chiar daca vor castiga premii, cineastii sunt „ca niste agricultori care nu au o taraba unde sa-si expuna marfa la vanzare“, considera Cristi Puiu. Ceea ce se numea evolutia in toate domeniile, dupa caderea comunismului, s-a dovedit a fi o involutie, spune el, pentru domeniul numit cinema, totul reducandu-se la o pierdere de timp a celor care detineau puterea si controlul asupra sortii acestuia. Performanta filmului romanesc de dupa 1989 se datoreaza cineastilor care au facut filme si mai putin Centrului National al Cinematografiei. Iar reteaua de distributie a fost in picaj. Desi cineastul roman face un hop peste granite, filmele lui nu ajung la public, pentru ca nimeni nu le distribuie.

Radu Mihaileanu da vina pe mediocritate
O solutie pentru dezvoltarea unei industrii sanatoase ar fi existenta surselor de finantare mult mai vaste, asa cum se intampla in Franta, unde statul se preocupa de cultura si de cinema. Franta produce 240 de filme pe an. Dintr-un punct de vedere este mai usor si sunt mai multi cineasti care aplica. Pe de alta parte, poate ca e mai usor pentru unii si mai greu pentru altii. „Daca statul nu se preocupa de film, inseamna ca nu se preocupa de cetatean. Nu e numai economia de vina. O cauza a crizei mondiale este si mediocritatea. Nivelul nostru de gandire nu este la inaltimea problemelor pe care omenirea ni le pune. Nu mai stim sa raspundem, suntem depasiti de chestiunile pe care lumea contemporana ni le scoate in fata“, declara Radu Mihaileanu.

Franta, tara in care legile vin in ajutorul filmului  
In Franta, filmul nu este sprijinit in sensul ca statul da bani (acesta da foarte putini bani), ci prin faptul ca directioneaza o anume suma de bani prin intermediul televiziunii de stat si cea privata, prin intermediul taxelor. „Statul a facut, cu sprijinul nostru, pentru ca noi am gasit ideile, niste legi care ii obliga pe unii sa dea bani. Cei care profita de cinema, fiind taxati, sustin cinemaul: televiziunile, internetul etc. Spre exemplu, este o lege care se numeste «fondul de sustinere», prin care, din banii platiti pe un bilet de cinema, 18% din costul acestuia merge la ajutorul filmului francez. Daca un film american vinde multe bilete, este foarte bine, pentru ca procentele se duc la productia filmului francez sau la cele co-productie franceza. Statul a fost convins ca trebuie sa legifereze, ca trebuie sa taxeze veniturile companiilor de telefonie sau de internet, pentru ca si ele difuzeaza filme. Cand vand un abonament, fac publicitate, spunand: «Am un catalog de 2000 de filme pe care poti sa-l vezi la mine si de aceea te abonezi la el». Asadar, daca filmul meu este atractiv, inseamna ca trebuie sa finantezi. Dar statul nu finanteaza, nu cere niciun efort cetateanului. Statul da o lege prin care te pune pe tine sa dai 2% din veniturile tale pentru film“, isi continua discursul Mihaileanu.

In acest context, Ministerul Culturii din Franta se transforma peste noapte in interlocutorul cineastilor, cel care permite sa se voteze legi in parlament. El, in mod direct, nu colecteaza aceste taxe. Chiar „Avances sur Recettes“, care este ajutorul la Centrul Cinematografic, vine din cei 18% si alte taxe, nimic de la Ministerul Culturii sau de la stat. La fel se intampla si cu televiziunile care difuzeaza filme. Ele cotizeaza o suma de bani la Centrul National al Cinematografiei, independent din punct de vedere financiar.
In cazul lui Mihaileanu, sursele de finantare pentru peliculele sale au fost cele deja clasice in Franta: Canal plus —care e o televiziune privata, France 3 este una dintre statiile France Télévisions, deci televiziune de stat (banii televiziunii de stat vin o parte de la bugetul de stat si o parte din taxa audiovizualului pe care orice cetatean da in jur de 100 de euro pe an). Un distribuitor in tara, de exemplu EuropaCorp, societate privata a lui Luc Besson, nu sunt bani de stat. Apoi Wild Bunch, care este privat, si, in unele cazuri, coproducator belgian, italian etc.

Asadar, Radu Mihaileanu a folosit foarte putini bani de la stat in filmele sale. Banii de la guvern sunt un mit. „Oamenii nu inteleg. Confunda legislatia si uita ca prin legislatie se face totul. Canal plus ne finanteaza si pentru ca exista o lege care le permite sa aiba o frecventa pentru difuzare, in schimbul investitiei de 10% din cifra de afaceri in audiovizual. Sunt obligati. Aceasta este, de fapt, o lege europeana, care se numeste «Televiziune fara frontiere» si pe care majoritatea tarilor europene nu vor sa o respecte si nu sunt sanctionate“.
Pentru cinematografie exista multe ajutoare la Centrul National al Cinematografiei, cum exista ajutoare europene in Programul Media, dar in Franta, CNC nu este finantat de stat.

Castigarea Oscarului cu The Artist, rezultatul unei industrii de film sanatoase
Asadar, in Franta totul e legiferat, dupa cum ne-a povestit regizorul, iar ecranele de cinema nu pot difuza numai filme americane. Au o cota prin care sunt obligati sa difuzeze si filme frantuzesti, filme europene si filme din restul lumii, lucru benefic pentru industria franceza si pentru spectator, care profita de un peisaj cinematografic si de o gandire diversa. „Rezultatul a fost vizibil acum doi ani, cand francezii au castigat Oscarul cu The Artist si au creat filmul cel mai rentabil din istoria cinematografiei europene cu The Intouchables, care a mers peste tot. Acesta este rezultatul politicilor culturale si cinematografice“, pune punctul pe „i“ Mihaileanu.

Film romanesc pentru bani straini
In ciuda sistemului greoi si neprietenos pentru lumea filmului romanesc, Cristi Puiu se bucura ca s-a nascut in Romania si crede ca perceptia celor care si-au facut un obicei din a se plange de conditiile din tara este alterata… „Oamenii care se plang de Romania se plang de guvernanti, plangandu-se de Romania. Am fost in Elvetia si as fi putut ramane acolo, dar ma interesa sa ma intorc in Romania. Si mi-am dorit, atunci cand am ajuns sa fac cinema, sa fac filme in limba romana“, spune Puiu.

Netzer, mai fericit si mai echilibrat psihic daca ramanea in tara  
Parerea lui Puiu despre cinematografie este impartasita si de Calin Petre Netzer: „Nu am niciun regret ca m-am nascut in Romania. Am momente in care poate regret ca nu am ramas in Romania. As fi fost mai fericit sau mai echilibrat din punct de vedere psihic daca as fi stat aici. Paradoxul este tocmai ca m-am nascut in Romania si am ajuns cineast. Daca ma nasteam in alta parte, probabil ca as fi ajuns altceva“, ne dezvaluie Peter, care a fost plecat pentru o buna perioada din tara, cu familia, in Germania.

Calin Netzer a revenit dupa ani buni in Romania si s-a inscris la Academia de Teatru si Film: „Povestea este una cat se poate de simpla: eu am emigrat cand eram copil, nu aveam o parere, nu aveam posibilitatea de a alege. Am fost pus, pur si simplu, in fata faptului implinit. In Germania, din pacate, nu m-am regasit. Mi se parea ca traiesc intr-un mediu steril si dificil, in care aveam senzatia ca nu sunt inteles si, de cele mai multe ori, obisnuiam sa ma refugiez in salile de cinema. Pentru mine filmul inseamna o evadare intr-o alta lume, intr-un alt univers. Cand am terminat liceul, am realizat ca pot opta sa ma intorc in tara, ceea ce am si facut, din dorinta de a studia filmul. Parintii mei m-au sustinut in acest demers, desi initial au incercat sa ma indrume spre Universitati din München sau chiar din SUA. Dupa indelungi negocieri, am luat decizia de a «reemigra». A fost prima mea decizie in calitate de adult. Practic, atunci am inceput un nou capitol din viata mea.

In momentul in care le-am spus parintilor ca doresc sa studiez regia de film, tata mi-a replicat: «Foarte bine, tu stii sa dai indicatii. Esti campion mondial in a da ordine»“, povesteste Netzer pentru revista VIP.

Si pentru Cristi Puiu filmul a inceput ca o pasiune arzatoare. Pasiune se pare ca este si acum! A trecut prin faze dificile pe care a reusit sa le depaseasca, chiar daca prima incercare de a face film a fost incununata cu succes. Primul sau film, Marfa si banii, i-a adus multiple premii internationale. „Atunci cand am facut film, nu m-am gandit la ce imi place. Am fost preocupat mai mult de cum sa cercetez, sa ma apropii de lume intr-un anumit fel, foarte precis. Si atunci apar tot felul de intrebari pe care tu, in calitate de cineast, ti le pui“.

A trada, filmul care i-a deschis usile lui Radu Mihaileanu
Primul film al lui Radu Mihaileanu care a atras atentia criticii de specialitate a fost Trahir (A trada). Pelicula a avut un real succes „intelectual“, fiind apreciata de mari cineasti. „Gratie lui m-am intalnit cu Martin Scorsese, Robert Redford, Arthur Penn, cu oameni pe care ii admiram. Si Trahir mi-a deschis aceste usi, mai ales datorita Festivalului de la Sundance, unde a fost selectionat“.
Astfel a aparut si primul succes la public, adevarat, filmul Train de vie (Trenul vietii). „Noi avem o meserie in care stim ca nu trebuie sa zbori prea sus, pentru ca poti sa-ti arzi aripile. Trenul vietii si filmul A trada au fost pentru mine un semnal ca trebuie sa continui, ca nu sunt complet prost. A trada a fost o confirmare in acest sens, chiar daca filmul nu a fost precedat de un succes comercial“, spune Mihaileanu.

Tragicomedia, cea care leaga filmul de viata lui  Radu Mihaileanu
Pe masura ce timpul a trecut, lui Radu Mihaileanu i-a venit tot mai usor sa-si produca filmele. „Ceea ce este specific filmului meu este cald-rece, adica tragicomedia, ca si viata mea. Ne aparam de tragedie si de vestea proasta sau de sentimentele noastre triste cu o gluma. Iata specificitatea narativa a filmelor mele si a personajelor, care sunt complexe si tragicomice in acelasi timp“, mai spune el.

Regizorul, intre responsabilitate si datorie fata de cetatean
Fara indoiala, cea mai grea faza pentru un regizor este producerea filmului, capitol pe care Mihaileanu nu l-a ocolit in discutia noastra. „Oricare cetatean are si datorii. Noi, artistii, suntem si noi cetateni. Nu putem doar sa luam de la o societate. Putem sa luam bani pentru un film, sa ducem copiii la scoala, sa mergem cu masina pe o autostrada. Avem datorii fata de ceilalti, nu numai privilegii. Societatea este formata, de fapt, din noi si ceilalti oameni care traiesc in jurul nostru si pe langa noi. Din punctul meu de vedere, cei care vor sa faca politica sa faca. Eu nu cred ca un artist trebuie sa fie partinitor. Pentru mine, cultura nu are culoare politica —chiar daca vine dreapta sau stanga la putere, eu apar un singur lucru: cultura. Prin cultura apar democratia; prin felul de a gandi, libertatea gandului. Pentru mine, asta e cultura. Cultura inseamna a aduce oricarui cetatean dintr-o tara privilegiul de a avea o gandire libera si inteligenta, cladita pe democratie“.

Multi chemati, putini alesi. Pentru Cristi Puiu, cinematografia romana ramane in continuare rupta in doua: „Exista filme proaste, care nu se pot numi filme, si exista si filme - unele bune sau foarte bune. Este insa extrem de putin pentru un cinema. Si nu exista nicio alta solutie. Nu cred ca omul a inventat vreo formula miraculoasa astfel incat sa fie evitate esecurile, sa fie evitata situatia in care banii sunt bagati in productii mediocre si submediocre. Intotdeauna este vorba de un procent. Si lucrurile difera de la tara la tara. In Franta sau SUA - vorbim aici de doua cinematografii importante - procentul se pastreaza. Pana la urma este acelasi sapou. Aici, in Romania, se fac cam trei filme anual (cu adevarat filme) dintr-un pachet de 20 de filme; probabil ca in Franta se fac cam 30 de filme, dintr-un pachet de 200 de filme. «Grosso modo»! Poate ca nu. Poate ca la ei se fac 50 de filme din pachet de 200, dar cu siguranta stau mai bine pentru ca e vorba de traditie“, spune regizorul.

Gala de premiere, confirmarea valorii unui cineast
De cele mai multe ori, cineastii sunt oameni usor izolati, preocupati mereu de scris si de problemele financiare. „Nu ma intereseaza galele de premiere. Ele ar avea mai mult sens daca ar reprezenta un bun prilej pentru confirmarea unui cineast. Festivalurile au un ton egal, in care competitiile se deruleaza intre cineasti aflati la inceput - la primul, la al doilea film. Dupa aceea, lucrurile acestea tind mai degraba sa perverteasca perceptia in masa, a tuturor, fata de filme. Si ajungem sa mergem la cinema sa vedem filme care au luat Oscar-uri, «Palm D’Or»-uri, «Ursi de Aur» etc. Si, in felul acesta, judecata noastra este corupta. Un film nepremiat este neimportant, in vreme ce unul care a luat un premiu devine in mod automat important… Veti vedea ca nu este chiar asa. Sunt filme proaste care au fost premiate, asa cum sunt si filme bune care nu au fost premiate. Festivalul si premiul nu sunt criterii. Astfel, discutam mai mult despre faima, decat despre cinema. Aceasta este o mare problema“.

Cand „Nu“ este un semnal de alarma, nu o negatie
Cristi Puiu a fost cel care a mai creat o situatie fara precedent anul trecut, cand Premiile Gopo pentru cel mai bun film, regizor si scenariu i-au fost acordate pentru Aurora, desi producatorul acestuia retrasese filmul de la preselectie, dupa cum retrasese si celelalte filme produse de compania Mandragora - Metrobranding si Burta balenei. „La mine lucrurile au fost foarte clare. In momentul in care Tudor Giurgiu a creat acest premiu, m-a solicitat, iar eu i-am spus: «Va rog frumos, nu ma amestecati in aceasta poveste. Nu vreau sa fac parte din ea». Nu vreau ca numele meu sa fie prins in povestea cu Gopo, deoarece eu nu cred nici in Oscar. Mi se pare ca este pusa caruta inaintea boilor. Mi-au trimis filme sa le jurizez, am spus din nou «nu», si «nu» a fost. Si pentru ca s-a intamplat sa fac Aurora intre timp, l-au luat si l-au pus la votare. Dar discutia a fost foarte limpede de la inceputul acestei gale. Prin urmare, nu m-am dus la eveniment. Diploma si premiul au ajuns la birou. Le-am dus la UNATC, iar cu banii de pe premiu am luat un proiector pe care l-am donat facultatii. Ca au fost oameni carora le-a placut filmul in sensul ca au votat pentru el… se poate si fara! Cel mai frumos vot pe care il poate primi un cineast nu are legatura cu numarul, dar are legatura cu spectatorii. Daca publicul vine si vede filmele, asta conteaza cu adevarat“, ne povesteste Cristi Puiu, pentru care toate sunt mult mai putin importante. „Tindem sa credem ca lumea se invarte in jurul showbizului. Cele mai multe reviste, ziare din Romania, de peste tot, au pe prima pagina fel de fel de personaje din showbiz. Fie ca e vorba de Madonna sau de Obama, vorbim despre personaje de showbiz; cand vorbim de politicieni romani sau din alta parte, vorbim iarasi despre showbiz. Lucrurile cu adevarat interesante nu sunt discutate si evenimentele importante nu sunt prezentate pe spatii mari, atat cat sunt aceste figuri din aceasta lume a spectacolului. Si atunci, consideram ca da, tot ce este legat de lumea spectacolului, lumea showbizului este important. Prin urmare, ajungem sa credem ca premiile, aurul, covorul rosu sunt tot ce conteaza. Exista alte lucruri infinit mai pretioase decat premiile si festivalurile“, a adaugat regizorul.

Gala Gopo nu a fost lipsita de surprize nici anul acesta, cand Cristian Mungiu a refuzat sa-si dea filmul la jurizat. Intrebat daca considera ca Mungiu a fost inspirat de gestul lui anterior, Puiu a fost retinut in declaratii: „Nici nu stiu si nici nu vreau sa comentez toate aceste lucruri. Dar Cristi Mungiu a fost la cel putin o editie a Premiilor Gopo, asta inseamna ca motivul care l-a determinat sa nu isi jurizeze filmul este altul. Si sunt motivele lui. Dar nu mi-a urmat exemplu, pentru ca eu nu am dat un exemplu. Eu am tras un semnal de alarma. Este ridicol ca intr-o tara care are o productie atat de saraca sa ne apucam sa ne dam premii intre noi si sa ne prostim in fata camerelor de filmat asa cum am vazut noi ca fac americanii la Oscar. E nevoie de mult timp si de o productie serioasa ca sa ne gandim apoi la premii. Eu nu cred ca Oscarul este un premiu serios. Totul mi se pare o circoteca“, se revolta regizorul, continuand: „Premiul iti garanteaza mediatizarea. Dar si ea are o functie. «Lume, lume, veniti! Va prezentam femeia cu barba si barbati care scot panglici pe nas!». Asa functioneaza premiul. Dar cinematografia mondiala este atat de bogata, sunt atat de multe filme care trec neobservate, dementa cu premiile a atins atatea cote, incat oamenii ajung sa vada filmele care se produc acum, anul acesta, premiate acum, promovate acum. Cati dintre spectatorii de la noi si din alta parte iau in calcul posibilitatea de a se vedea si altfel de cinema. Cati dintre distribuitori isi permit sa puna la dispozitia publicului filme ce provin si din alte culturi: filmul japonez, irlandez etc.?“.

Radu Mihaileanu este mai temperat cand vine vorba de jurizare si de premii. Este cunoscut printre cei care participa la Festivalul de Film de la Cannes. Dar si acesta, asemeni lui Cristi Puiu, prefera sa stea departe de reflectoare atunci cand este in plina creatie. „Ma duc la Cannes atunci cand am film in competitie sau cand am un film de finantat ca producator. Cateodata ma duc pentru o conferinta sau reuniune de politica culturala. In rest, nu merg, chiar daca este interesant sa vezi prieteni care vin din cele patru colturi ale planetei si filme foarte bune. Anul acesta prefer sa scriu si sa lucrez la Paris“, ne marturiseste el.

Marele ecran versus Iphone-uri, Ipod-uri
18 ani este varsta la care Cristi Puiu a inceput sa fie interesat de film, dar curiozitatea in ceea ce priveste cinemaul a aparut natural in viata lui. „Nu mi-am dorit dintotdeauna sa fac film, nu m-am visat un cineast. Nici acum nu mi se intampla asa ceva. Mi se pare ca exista o lipsa de perspective. Nu se intrevede nicio sansa sa scapam de fragmentarea din societatea noastra. Exista grupuri si grupulete: grupul medicilor, al jurnalistilor, al cineastilor, al fizicienilor etc… si toti isi apara propriul lor domeniu. Eu nu vad asa lucrurile“, considera el.

Dincolo de neintelegerile din industria cinemaului, pe Cristi Puiu il framanta o singura intrebare, legata de viitorul incetosat al marelui ecran. „Oare va mai exista cinema peste 20 de ani, in conditiile in care oamenii se uita la filme pe Iphone-uri, Ipod-uri etc.?“.
Fost presedinte al unei asociatii a producatorilor, regizorilor si scenaristilor care se bat foarte mult pentru legi audiovizuale franceze si europene, Mihaileanu a fost de multe ori la Bruxelles, fiind si ambasador, dar toate pentru democratie, nu pentru un partid sau altul. „Efectul democratiei apare atunci cand sunt multe partide. Ma tem cand artistii se baga in politica, pentru ca un artist trebuie sa aiba libertatea punctului de vedere. Cum poti sa fii liber, cu punctul tau de vedere, cand trebuie sa asculti un partid si sa spui exact ce spun altii si sa gandesti cu gandirea altora?“.

Cineastul a transmis si un mesaj regizorilor romani prin intermediul revistei noastre: „Singurul mesaj logic si simplu care ar fi bun pentru regizorii romani este: «Continuati, pentru ca ne uimiti!». Ce pot sa spun? Sunt incredibili pentru ca reusesc cu dificultatea asta de a se finanta. Si e incredibil pentru ca unii politicieni nu vad si nu-si dau seama. Sunt multi cei care se lupta in Romania pentru binele filmului: Ada Solomon, Tudor Giurgiu, Cristi Mungiu etc. Avem impresia ca unii politicieni sunt surzi si orbi. Altii ajuta. Avem propozitii concrete, dati sansa Romaniei de a deveni ceea ce merita: o mare industrie cinematografica. Vorbesc cu prietenii mei din Franta si toti sunt uimiti si se intreaba: «Oare cand se vor opri regizorii romani?»“.

In incheierea convorbirii noastre, am lasat cuvantul marelui castigator al anului 2013. Am fost curiosi sa aflam cum vede detinatorul trofeului Ursul de Aur lupta pe cont propriu a filmului romanesc, in cucerirea lumii. Este o provocare? Sau poate o nedreptate? „Intrebarea dumneavoastra ma duce cu gandul la urmatoarea replica din film: «Uneori trebuie sa mai faci si tu». Faptul ca Pozitia copilului a fost un proiect care, initial, nu s-a bucurat de sustinerea unor institutii/oameni care ar fi putut sa ne dea o mana de ajutor ne-a ambitionat si mai mult si am stiut ca trebuie sa-l ducem pana la capat. S-a dovedit ca am avut dreptate. Dar, pana la filmare, a fost o lupta grea si nedreapta. Ma bucur ca am avut alaturi de mine oameni precum Razvan Radulescu (coscenaristul filmului) sau Andrei Butica (directorul de imagine al filmului) care m-au sustinut neconditionat“, conchide Calin Peter Netzer.