Sa faci actorie este o provocare pentru multi tineri. Putini reusesc sa se faca vazuti si acestia sunt cei alesi. Ana Ularu nu moare niciodata de nerabdare sa iasa in public, din contra, isi doreste cel mai mult sa fie actrita.

Fiinta lunara, suflet de artist, Ana reuseste sa fie o personalitate puternica si stie foarte clar ce vrea de la viata. Constienta de calitatile sale, atat fizice, cat si intelectuale, actritei nu-i place sa iasa in evidenta cu orice pret. Pe principiul obstacolele sunt facute pentru a fi depasite, la o rascruce ea prefera drumul cel mai interesant, nu cel mai usor de parcurs. Ana Ularu a primit anul acesta trofeul Shooting Stars, la Festivalul International de Film de la Berlin si Premiul Gopo pentru Cea mai buna actrița intr-un rol principal in 2012. Am provocat-o saptamana trecuta la o discutie despre viata din spatele scenei si a platoului de filmare… In copilarie ii era teama de boli, de moarte si sa nu pateasca ceva mama ei. Acum o sperie singuratatea si boala. Si fluturii de noapte. Si podurile… Dar nimic nu se poate pune in calea talentului ei…

Cum ti-ai petrecut ziua?
Zilele din ultima perioada decurg oarecum la fel, cu ritualul pick-up matinal, tigara, cafea, costume, machiaj, repetitie, „pe urmatoarea o filmam“ etc. Suntem in mijlocul actiunii cinematografice Sunt o baba comunista, in regia lui Stere Gulea, asa ca programul meu personal se desfasoara intre ore destul de precise. Dar as vrea sa continui ziua cu un film de Welles, ca sa am ce sa iti scriu pana miercuri.

Ce ai putea sa ne spui despre noul tau rol?
Noul meu personaj, Alice, este o tanara independenta si determinata, care si-a manevrat si creat destinul, a plecat peste Ocean si se intoarce intr-un moment in care simte nevoia sa fie alaturi de parintii ei, Emilia (Luminita Gheorghiu) si Tucu (Marian Ralea). E o poveste cu tandrete si optimism, de familie. Am mare noroc sa joc alaturi de doi actori pe care ii iubesc si sa lucrez cu un asemenea regizor.

Facand o trecere in revista a personajelor carora le-ai dat viata pe platoul de filmare, care a fost cel mai indragit de tine?
Niciodata nu am putut sa ierarhizez pana la capat. Evident, Matilda din Periferic a fost un personaj esential si dificil, fructuos si foarte drag, dar mi-am iubit mereu rolurile, in teatru sau in film. Peste tot mai invat cate ceva, fie despre meserie, fie adiacent. Si Isabella din Masura pentru masura, spectacol pe care il joc inca, desi rar, si Ishtar din Epopeea lui Ghilgames... O iubesc foarte mult pe Rachel din Serena lui Susanne Bier, e unul dintre eroii tacuti si necantati ai cinematografiei, un personaj emotionant si cu un anumit filon de candoare, de curatenie si simplitate sufleteasca. M-am implicat mereu total in proiectele in care am fost cooptata, chiar daca a fost vorba de roluri mici, examene de facultate sau scurtmetraje studentesti. Ma flateaza si ma bucura sa fie nevoie de mine in filme si teatru.

Aveai doar noua ani cand ai interpretat primul tau rol. Cum ti-a modelat actoria personalitatea?
In afara momentelor in care lucrez, nu simt ca ma defineste intru totul faptul ca sunt actrita. Am invatat rigoare multa si bun-simt de la meseria mea si nevoia de oameni. Si sa acord foarte multa atentie celor din jur, conectarea la simtamintele si reactiile lor. Mi-a redat astfel umorul pe care il simt ca fiind o parte esentiala a personalitatii mele.

Arta de a alege ce-i mai frumos din viata
De multe ori se ajunge la stadiul in care pasiunea se transforma in ura. Scena a fost vreodata locul pe care nu ai vrut sa-l mai vezi vreodata, din diverse motive?
In ura, niciodata. Am avut momente in care nu am avut incredere in mine si simteam un rol sau o situatie ca pe o teza continua la matematica. Momente, foarte rare, ce e drept, de neintelegere cu anumite persoane sau in care actorii erau tratati urat, umilitor chiar, care m-au infuriat. Am emotii uriase inainte de orice dubla sau spectacol. Dar acestea sunt manifestari legate doar de reactii chimice interne, ale mele. Si se uita tot, ramai cu ceea ce a fost frumos.

Te-ai gandit vreodata sa-ti schimbi meseria? Sa faci ceva din care se castiga mult mai bine?
Nu. Am vrut sa fac regie, la Berlin, cand aveam 19 ani, dar exista o limita de varsta la admiteri - trebuia sa ai peste 23 de ani, parca. Apoi mi-am dat seama ca mai am enorm de mult de invatat pana sa indrum eu un proiect sau un actor. Si, oricum, nu simteam real ca as face o pauza voita in favoarea altui domeniu, mai ales ca abia intrasem in anul I la actorie. Pauza ti se intampla, din pacate, si atunci doare, cred ca prea putini aleg sa plece ei. Nu prea cred in ideea de „fost actor“.

Adolescenta este varsta teribilismului. Cum era Ana Ularu in perioada liceului, cand incolteste dorinta de independenta?
Adolescenta mea, de la 15 la 17 ani, a fost traita in meserie, repetand cu Stefan Iordache si Catalina Buzoianu la Lolita. M-am responsabilizat si mai mult atunci, lucram, construiam un rol foarte greu si iubit – uite, vezi, nu l-am pus la lista de mai inainte, mereu uit cand fac liste. Imi castigam primii bani, aveam primele momente grele cu adevarat. Singurul meu teribilism, cumva, erau hainele. Apoi a venit Maria, tot la 17 ani, apoi Italiencele, Magnatul la 18 ani, bac si filmari cu Cristian Mungiu, admitere la facultate si filmari cu Anca Lazarescu. Nu aveam mult timp sa „fug de acasa“. Eram foarte rockerita, nu voiam sa fiu perceputa ca „frumusica“ si purtam hainele tatalui meu din '70, blugi evazati si geci rupte. Si citeam Cioran ostentativ, cu toate ca ma atragea mai mult Umberto Eco sau Huxley. Si desenam in ore. Dar nu am fost niciodata galagioasa cu miniteribilismele mele. Era o simpla cautare personala.

Ai trait din plin acele vremuri. Dar cum ai traduce tu expresia „sa-ti traiesti viata“?
Sa te bucuri... De ce faci, de cum faci, de compania in care esti, sa iubesti ceva si pe cineva, sa fii iubit si sa ai timp si inspiratie sa-ti mai descoperi si dezvolti cate o pasiune noua.

Au fost si momente, intamplari, care ti-au tulburat mintea sau sufletul intr-un fel?
Sunt un om foarte sensibil. Exista zeci de momente si intamplari intr-o zi care ma pot marca sau tulbura in bine sau rau. Iar momentele cu adevarat marcante fie le-am povestit - intalniri cu artisti care m-au ghidat si m-au invatat, fie nu le voi povesti nicicand, din cauza greutatii sau calitatii lor cu precadere personale.

„Celebritatea se intampla, nu o poti forta“
Se spune ca celebritatea are pretul ei. Consideri ca esti pregatita sa platesti orice pret pentru asta?
Asta e o vorba. Cred ca pretul difera in functie de individ. Si de ce anume a sacrificat. Eu stiu ca nu vreau scurtaturi. Vreau sa imi castig rolurile doar pe merit, ca pana acum, sa nu ma dezamagesc... Nu sunt deloc omul compromisului si nu as putea sa ma bucur de ceva pe care nu l-am meritat, sa lingusesc aiurea sau sa fur ceva. Ma amuza uneori cat suntem de putini care gandesc asa. Iar celebritatea se intampla, nu o poti forta. Eu nu am planuit niciodata sa fiu celebra, ci sa fiu actor. Daca reusesc sa obtin si sa perfectionez mestesugul... Vedem ce se va mai intampla.

Spuneai ca esti foarte sensibila. Cum e Ana Ularu in momentele ei de slabiciune?
Cand sunt fragila am foarte mare nevoie de oamenii apropiati. De mama, de prieteni. Sunt foarte sociabila cand simt energie buna din partea celor din jur, si astfel pot trece peste momentele de slabiciune.

Cat de importanta este familia pentru un tanar la inceput de cariera? Cum te-au ajutat parintii, si ei, artisti?
Familia este esentiala oricand. Nu e o sintagma goala de continut. Realizez din ce in ce mai mult ca seva, forta, energia se obtin, simplu si tandru, din relatia celor care te-au creat, la propriu si la figurat. Ai mei ma ajuta spiritual, sa zicem, enorm. Nu mi-au inlesnit niciodata vreun drum, pentru ca nu au putut, dar nici nu as fi acceptat, sunt prea orgolioasa. Cei din familia Ularu... suntem artisti dedicati total si foarte orgoliosi si severi cu ei insisi.

Spuneai ca anul acesta a fost prima ta vacanta. Cum te-ai distrat?
A fost prima mea vacanta organizata de mine. Am mai avut cate o saptamana la mare sau la munte de cand sunt „pe forte proprii“ - nu pun la socoteala vacantele cu mama sau tata. Dar mereu am fost in strainatate cu treaba, cu festivaluri, filmand etc. A fost o saptamana superba in Portugalia. A fost prima oara cand am plecat cu gandul de „concediul meu“. Relaxant, fascinant... Am fost foarte fericita.

Se spune ca prima dragoste nu se uita niciodata. Cine a fost baiatul care te-a fascinat pentru prima data?
Nu imi place deloc sa vorbesc despre relatiile mele. M-am ferit mereu sa aduc in fata lumii o latura atat de intima. Nu cred ca intereseaza pe nimeni acest aspect in ceea ce ma priveste, de fapt. Nu sunt vreo celebritate si nu am avut relatii multe sau cu celebritati. Dar uite, prima mea dragoste s-a soldat cu o relatie de sapte ani, de la 15 la 22 de ani. Si a fost foarte frumos.

Tot mai multi tineri pleaca din tara, in cautarea unei vieti mai bune. Actoria este o profesie care se face mai greu peste granite…
Nu am avut initiativa de a pleca niciodata definitiv, dorinta de a face facultate la Berlin nu continea si o stabilire a mea acolo, in perspectiva. Nu ai cum sa planuiesti o viata mai buna din elemente smulse presupunerii. Cat despre stabilirea in strainatate... sa zicem ca inca nu stiu. Tatal meu este cetatean american, dar uite ca nu am luat cu asalt ambasada. E o chestiune de destin. Nu poti forta sau prevedea. Cand si daca va fi cazul, am sa vad cum voi reactiona.

Periferic este un film care ti-a adus multe satisfactii profesionale. Care a fost cea mai grea scena pe care ai filmat-o?
Una dintre cele mai grele scene filmate de mine vreodata a fost cea in care il bateam pe Cristian Olescher, pustiul care juca prietenul fiului meu, Toma. Ma sperie violenta, fizicalizarea ei, sunetul de lovitura, iar aici era vorba de un copil. Nu am avut nicio problema cand aveam eu scene agresive, mi-am luat ceva palme cinematografic-teatrale in viata asta, dar sa lovesc eu? Si trebuia sa fie destul de real, orice trucaj s-ar fi simtit. Mi-era greu sa si incep scena.

Te-am auzit cantand foarte bine, intr-o emisiune tv. Muzica este tot o arta, nu? Te-ar tenta o cariera de cantareata, intr-o formatie de rock, eventual?
M-ar bucura foarte tare sa mai cant. E o pasiune foarte puternica, imi place sa scriu versuri, sa imaginez linii melodice, sa am concerte… E un fel de transa si ar fi o viata pe care mi-as dori-o. Daca va trebui sa se intample, se va intampla. Nu am cum sa fortez nici asta. Daca exista oferte prin formatii de rock…
Anul acesta ai filmat la Praga, la filmul Serena, regizat de Susanne Bier, caștigatoarea Oscarului de anul trecut pentru Cel mai bun film strain, in care joci alaturi de

Bradley Cooper și Jennifer Lawrence. Care este actorul de la Hollywood pe care l-ai cunoscut si care te-a impresionat cel mai mult?
Nu stiu cat de impresionabila sunt eu prin faima si atat. M-a impresionat Bradley Cooper, prin profesionalism si generozitate. E un partener foarte bun, cu mult haz: statea in ploaie si noroi pana la genunchi pentru a ma ajuta la un prim-plan doar cu o privire. Si cu Jenniffer Lawrence m-am inteles excelent si am ras mult, de altfel. Am lucrat foarte bine cu Tim Roth, mi-a fost foarte drag Bruno Ganz, cand l-am cunoscut si mi-a adresat niste cuvinte foarte frumoase. Ce ti se va raspunde de catre orice actor care colaboreaza cu un star hollywoodian va fi mereu legat de modestie. Asta e o mare calitate. Felul in care reusesc, marea majoritate dintre ei, sa se pastreze cu picioarele pe pamant si cu dragoste reala si seriozitate fata de meseria care i-a adus acolo.

Aspectul fizic este foarte important pentru un actor. Cum ti se par topurile gen „Cel mai sexy actor/ cea mai sexy actrita“? Cat de importanta este imaginea pentru un actor care poate fi machiat si transformat pe platoul de filmare?
Nu ma intereseaza prea tare topurile care pornesc de la premisa „cel mai sexy“ si se bazeaza pe voturi. Faptul ca frumusetea fizica e apreciata e inevitabil. Si eu am momente in care vad un film si ma fascineaza un chip, dar mai degraba pentru expresivitate sau pentru ca e special. Cat despre imaginea „civila“ a unui actor... este foarte frumos ca ea sa se manifeste cand e creata personal de artistul in cauza, nu de stilisti, si cata vreme nu acapareaza calitatea si alchimia de actor.

Foto (mic) coperta:  Cristian Niculae & Dan Nichitiu