In urma cu citeva numere scriam aici, in paginile revistei „VIP“, despre citeva personalitati ale culturii romanesti ce au ales in ultimii ani calea monahala. Pomeneam atunci de actorul Dragos Paslaru, de Zoe Dumitrescu-Busulenga, de fiul filosofului Constantin Noica sau de Mariana Buruiana, actrita ce a fost, timp de peste 20 de ani, una dintre vocile importante ale teatrului romanesc. Iata insa ca, de curind, am reusit ca sa fim timp de citeva ore in preajma Marianei Buruiana si sa o ascultam, intr-o atmosfera speciala si calda, povestind despre o viata pusa in slujba artei, a adevarului si a lui Dumnezeu. Au trecut 12 ani de deplina tacere. Astazi, Mariana Buruiana isi deschide inima, asa cum o facea cindva pe scena. Sa o primim cum se cuvine.

Inceputurile
M-am nascut la Arad. Parintii mei erau tipografi, asa ca am crescut intr-un mediu cultural deosebit. La biserica ai mei nu mergeau prea des, dar vorbeau foarte mult despre cinste, adevar si dragostea pe care trebuie sa o avem fata de semeni.
Tatal meu era un om ferm, instalat in doctrina partidului comunist; crezuse cu toata fiinta in acel regim politic, cu toate ca nu avea functii. Credea insa cu tarie in principiile de iubire si libertate care se propovaduiau atunci.
Cind a realizat insa cit de tare se minte in jur, a reusit sa gaseasca o scapare afirmindu-l pe Dumnezeu. Tin minte ca mi-a povestit cum s-a dus intr-o zi la partid si si-a depus carnetul de membru. Cind a fost intrebat de ce, a declarat ca l-a descoperit pe Dumnezeu si, prin urmare, nu mai poate participa la sedinte.
„Simteam o infratire a tuturor oamenilor sub o pace cereasca“
Primele amintiri din copilarie sint legate de Arad, un oras cu o lumina deosebita, cu oameni linistiti. Bunicii mei locuiau in afara orasului si, in drum spre ei, ma opream la bisericile care imi ieseau in cale: biserica evanghelica, catedrala catolica, biserica ortodoxa… Asta se intimpla dupa ce m-am mutat cu parintii din casa bunicilor, implinisem sapte ani, dar si mai inainte imi placea sa stau acolo… Eram bucuroasa de comuniune… Simteam de fiecare data unirea si pacea si o caldura imensa…
Nu vreau sa se inteleaga ca eram cine stie ce copil. Eram ca toti ceilalti („rideam la toata lumea“, asa isi aminteste mama), ma jucam, mergeam la strand cu parintii, ma bucuram de soare, cintam, improvizam tot felul de jocuri…
Insa, dincolo de toate, aveam acest contact deosebit. Nu stiam ca era vorba despre Dumnezeu. Simteam doar ca e un contact deosebit, solar (pacea, sentimentele profunde pe care le simteam fata de oameni aveau legatura cu soarele, in sensul ca soarele, care lumineaza cumva altfel in Arad, participa la starile mele…). Simteam o infratire a tuturor oamenilor sub o pace cereasca.
„M-am facut actrita ca sa dau lumina oamenilor“
Primul pas spre actorie l-am facut in liceu. Am o fire mai retrasa, chiar timida si, din cauza asta, iubind foarte mult scoala, mi-am zis ca o sa ma fac profesoara de limba franceza „cind o sa fiu mare“. Dar, prin clasa a X-a, am cistigat nu mai stiu ce concurs de recitari. Atunci profesorii, care ma iubeau foarte mult, au facut un soi de consiliu si au spus: „Uite, ai luat premiul I, esti foarte buna, ai foarte mult talent. Oricine poate sa fie profesor de limba franceza, dar nu oricine poate sa faca ce faci tu. Nu oricine poate deveni actor.“ Poate ca daca profesorii n-ar fi insistat, nu as fi continuat, pentru ca nu doream sa fac asta. Simteam insa ca au dreptate. Asa era drumul…
„Aveam senzatia ca am venit
sa cuceresc lumea“
Venirea la Bucuresti a fost ceva cumplit. Am dat examen la IATC si am spus ca, daca nu intru din prima, a doua oara nu mai dau. Preferam sa fiu profesoara, sa studiez texte vechi, ma atragea latina... Dar am reusit de prima data, printr-un ciudat joc al destinului, caci erau zece locuri si au intrat 15 candidati. De la pozitia 8 la 15 toti eram cu aceeasi medie si cei de la institut au decis atunci sa infiinteze o clasa. Si asa am ajuns colega cu Marcel Iures, cu Adrian Pintea, Mirela Gorea, Dragos Paslaru, Micaela Caracas…
Am fost o clasa extrem de daruita meseriei noastre… Venisem doar cu o valijoara… M-am cazat in fostele camine din strada 30 Decembrie (actuala strada Franceza). Eram sapte fete intr-o camera, nu aveam apa, era spatiu putin, dar aveam senzatia asta teribila ca am venit sa cuceresc lumea.
„Fiul meu“
Iubindu-mi si parintii, si colegii, si profesorii, avind grija sa nu cedez in interior, sa fiu fidela fata de ceea ce imi propusesem, probabil ca am gresit de multe ori, caci n-am mai fost atit de atenta cu lucrurile sentimentale. Probabil ca n-am dat telefoanele care trebuiau date, n-am scris scrisorile care trebuiau scrise, probabil ca m-am indepartat foarte mult de anumite persoane care nu meritau sa sufere. Unii au inteles asta, dar parintii mei nu au inteles.
Cind eram in anul III, m-am indragostit foarte tare si am ramas insarcinata. Parintii mei au acceptat cu greu situatia, se temeau pentru mine, caci n-aveam de niciunele. Se gindeau sa am intii o casa, sa fiu „cuminte“, sa ma asez si abia pe urma sa vorbesc de copii. Desigur ca asa e bine, nu trebuie sa fii usuratic. Vreau numai sa spun ca, daca motivatia e puternica, Dumnezeu te ajuta. Asa ca am ales sa las viata sa vorbeasca. Toata viata nu am mizat decit pe acest interior, pe aceasta alegere a adevarului din interior. Este uluitor cind realizezi cum lucreaza in tine acest adevar.
Am hotarit deci sa devin mama. Atunci au aparut alte probleme, caci a trebuit sa ma concentrez cum sa o scot la capat.
O intilnire de suflet cu Nicolae Steinhardt
Eram in 1987, la Timisoara, si am rostit atunci Scrisoarea a II-a de Mihai Eminescu. Am recitat-o intr-un anume fel, toti imi spuneau ca recit ca un barbat.
Am spus-o atunci ca o revolta, nu melancolic, ci ca un refuz al lucrului, ca pe o respingere a starii in care se afla societatea pe atunci… Dupa spectacol a venit la mine un tinar, avea vreo 20 de ani, mi-a spus ca este din Cluj, ca provine dintr-o familie de matematicieni, ca vrea sa ma vada la Bucuresti, in spectacole, si ca - prin acele versuri - i-am creat o stare deosebita.
Acest student a venit apoi la Bucuresti la spectacolele in care jucam. A vazut odata Uriasii muntilor, in 1988, si intr-o zi a acelui an m-a intrebat daca nu vreau sa-l cunosc pe parintele Nicolae Steinhardt, caci stam in acelasi cartier si il aduce el, daca doresc. Eu am spus da. Asa am avut parte de acea intilnire. Nu mai tin minte ce s-a vorbit, decit ca am stat linga parinte si simpla sa prezenta imi facea bine. I-am facut un ceai si i-am pus alaturi piine prajita, caci nu minca altceva… Apoi, cind l-am condus inapoi spre casa, l-am sustinut de brat si iar m-am simtit de parca ne stiam de cind lumea. Tot acel tinar m-a dus la Rohia. Eu l-am rugat. Dar nu l-am mai prins in viata pe parintele Steinhardt cind am ajuns acolo, in 1989. I-am trimis insa cu inima multe ginduri bune.
Tot atunci am cunoscut o calugarita greco-catolica; ea mi-a aratat primele rugaciuni. Le-am copiat dintr-un caiet al ei pe cele care mi-au placut… „Imparate ceresc, Mingiietorule, Duhul adevarului care pretutindenea esti si toate le plinesti…“ imi era cea mai draga dintre ele…
„Demisia mea a avut un substrat politic“
Dupa ce am terminat facultatea, am jucat la teatrul Tineretului din Piatra-Neamt si apoi aici, in Bucuresti, la Teatrul „Bulandra“.
De la „Bulandra“ am fost nevoita sa demisionez in 1995. Pe atunci era director domnul Ogasanu. Cred insa ca decizia privind plecarea mea a avut si un substrat politic, pentru ca eu, alaturi de alti colegi, am participat la manifestatiile din Piata Universitatii, iar domnul Ogasanu avea, din cite imi aduc aminte, o orientare opusa...
Atunci tocmai se montau la Craiova Danaidele - Rugatoarele, in regia lui Silviu Purcarete. Cind am auzit titlul acesta mi-a batut inima intr-un anume fel si am dorit sa fiu in acel proiect. N-am facut nimic, doar am dorit si, intr-adevar, am fost chemata sa particip. Spectacolul era facut in 1995 si in el se spunea: „Deznodamintul este de neevitat. Sfirsitul va veni!“ Era asa, ca o profetie pentru perioada aceea foarte speciala dinainte de 2000.
Am cerut voie deci domnului Ogasanu sa pot pleca, si el a acceptat colaborarea. Am intrat in repetitii, dar in decembrie, inainte de premiera, am primit un telefon de la domnul director, in care imi cerea sa ma intorc de urgenta la Bucuresti ca sa plecam cu trupa in turneu, la Paris. Trebuia deci sa fie aminata premiera din pricina unei „sarcini de serviciu“, aparuta deodata, urma sa fie oprita munca a peste 60 de oameni pentru ca eu sa vin in Bucuresti si sa joc un rol de 15 minute. I-am spus domnului director ca nu am cum sa vin. Si el mi-a replicat: „Atunci, Mariana, pleaca din teatru!“ Am ramas cu receptorul in mina si i-am spus: „Bine!“ Iar el a zis: „Ah, si trimite-mi repede hirtia, ca sa te pot inlocui!“
Am inchis si m-am gindit: ce hirtie? Cum se poate pleca din teatru? Prin demisie - ca sa fie desfacut contractul de munca la litera i (adica indisciplina) - sau prin transfer? Nu ma vedeam jucind in alta parte. Asa ca am scris demisia. Mi s-a parut ca se surpa o lume… Se inchidea un cerc... Am scris deci demisia si am trimis hirtia. Timp de doua saptamini ne puteam intilni, se putea schimba situatia. Probabil ca niciunul dintre noi nu dorea acest lucru. Probabil, daca as fi insistat, daca m-as fi supus, s-ar fi revenit asupra acestei decizii. N-am putut. Am dat telefon sa intreb, dupa doua saptamini, daca s-a aprobat demisia si mi s-a raspuns ca da. Nu consider pe nimeni vinovat.
„Nu sint un "caz celebru"“
M-am pus deci, din nou, in miinile lui Dumnezeu. Au trecut citiva ani si problema existentei se punea din ce in ce mai acut. Mult timp, am crezut ca o sa mor. De exemplu, nu avea rost sa-mi obtin pensia, caci era atit de mica, incit chiar nu merita. Eu n-am cistigat niciodata multi bani, desi, la cit am lucrat, cineva dinafara ar putea crede contrariul. Cind nu mai era nicio iesire, l-am auzit intr-o zi pe baiatul meu spunind: „Uite, mama, nu te speria, nu te descuraja, or sa fie si bani, ma ocup eu…“ El era in anul IV la Conservator si si-a luat o slujba. Mi-a fost greu. Eram obisnuita sa fac totul singura si acum trebuia sa accept situatia asa cum era. Nu puteam face nimic. Vedeam doar cum se desfasoara lucrurile. Nu puteam interveni in niciun fel. Descoperisem ca aveam o problema si cu ochii si nu ma mai vedeam lucrind nicaieri asa, in starea de stres pe care o traiam cu totii… A fost de necrezut, pentru ca, dintr-o data, balanta s-a inversat, fiul meu a preluat totul cind eu nu am mai putut continua.
Am inceput apoi sa traduc pentru Editura „Herald“, unde imi publicasem volumul Taina marturisirii, am pornit apoi colaborarea, ca asistent universitar, cu Facultatea „Spiru Haret“, unde predau tehnica vorbirii. Dincolo de toate acestea, vreau sa va spun un singur lucru: tot ce am trait in viata, toata experienta mea din teatru, casnicia, copilul, tot ce am scris a fost numai pentru a intelege si a ma intilni cu Dumnezeu inauntrul meu, cu Lumina ce se afla in adincul inimii si care imbraca toate lucrurile… Aceasta lumina face posibila iertarea, stiti… Dumnezeu ne duce foarte in adincuri ca sa o putem descoperi…
Nu vreau sa ma treceti la „cazuri celebre“, nu vreau sa apar sub un titlu de genul Un caz celebru de apropiere de Dumnezeu sau Alte cazuri celebre de apropiere de Dumnezeu. Totul este mult mai simplu si mult mai adinc. Nu sint un „caz celebru“, ci doar un suflet ce s-a deschis limpezimii lui Dumnezeu. Atit.
Adica ce-i mai important!